Pantofi, momente și glazuri. Cu toc sau fără toc?

articol publicat în Marie Claire, octombrie 2019

Să ne imaginăm că avem în față „o cofetărie mare de pantofi’’, cum ar spune două fetițe de 8 ani. În tendințele acutale sunt pantofi glazurați cu cristale în formă de flori, botine asezonate cu imense catarame aurii, delicioșii mary-janes în nuanțe de macaroons, gusturi exotice în materie de piei și, desigur, delicatesele catifelate cu tot soiul de broderii. Oricum ar fi, dilema totuși rămâne: cu toc sau fără toc? Cine mai merge în era comandatului de acasă, la cofetărie? Dar cine mai încalță tocuri în era comoditățiii? 

Îmi amintesc perfect de prima pereche de pantofi cu toc pe care mi-am cumpărat-o. Aveam paisprezece ani, atunci când am devenit conștientă că e posibil ca eu, fata aia ușor pierdută în spațiu și nu cu foarte multă încredere de sine, să devin femeie la un moment dat. Am marcat această revelație prin două gesturi de Lolita: mi-am aprins prima țigară și mi-am cumpărat prima pereche de pantofi cu toc. Nu aveam prea mare trecere și nu știu cum am convins-o pe mama că îmi trebuie. Mergeam doar sâmbăta la meditații încălțată cu ei. Apoi, în liceu, mi-am cumpărat o pereche de ciocate cu toc, „botinele Jim Morrison’’, pe care le purtam doar vinerea, când nu era dirigintele în școală. Eram un rockstar, eram iubita imaginară și ideală a solistului de la The Doors, pe care îl vedeam fredonând agale pe Route 66, iar pe mine mergând cu tocurile prin praf, pe marginea șoselei, la apusul soarelui. Tocurile alea generau fantezie. Făceau furori, și nu doar pentru că scoteau un sunet care… „Andreea, e șapte diminineața, ai mila măcar de vecinii noștri din cimitirul evreiesc!’’ Aveam și un coleg care simțea fascinația și spunea: „Deci tocurile astea,… așa sună o femeie!’’ 

De atunci am început să colecționez, până când am ajuns la revistă, unde m-am împrietenit cu câțiva designeri de pantofi. Wilhelmina Tambac, de la The 5th Element, nu creează decât pantofi cu toc. „Eu am purtat tocuri de când eram foarte mică, copiii de la școală credeau că eu sunt noua dirigintă la începutul anului. Mă simțeam foarte mândră de mine.’’ De la Wilhelmina am șase perechi de pantofi superbi cu tocuri înalte de toate formele și grosimile, de care și eu sunt foarte mândră și pe care, în general, le tratez ca pe niște piese de muzeu. Nu pentru că nu mi-ar plăcea să le port, ci pentru că, deși am am încercat, nu mă mai pot visa în chip de Carrie Bradshaw care aleargă pe tocuri de unsprezece centimentri după taxiuri în Bucureștiul lui 2019, cu tone de haine pe braț. „Deși ador tocurile, nu le pot purta decât la evenimente. Le-aș purta pentru postură, de exemplu, dacă s-ar găsi o soluție comodă. Nu pot să spun că îmi place să fiu mereu <<la talpă>>, dar sunt constrânsă. Cred că nu prea mai ai cum să integrezi tocurile în viața de zi cu zi, nu pentru că e un trend, ci pentru că pantofii cu talpă joasă au devenit o necesitate’’, a răspuns Adriana Moscu atunci când Mara Coman a întrebat în redacție „Voi mai purtați tocuri?’’ Și are dreptate. Sibi Stanciu, designerul Traces of Heels, mi-a confirmat acest fapt: femeile, odată cu înaintarea în vârstă, renunță încet încet la tocuri. „Primele sunt doamnele care devin mame. Trebuie să alerge după copii, trebuie să fie sprintene, nu își permit să încalțe tocuri înalte, pe care le e greu să se deplaseze. Apoi mai e ceva. Te obișnuiești cu pantofii comozi și devii dependentă. Eu nu am ieșit toată vara dintr-o pereche de saboți flat, deși am o groază de sandale foarte frumoase cu toc. Te obișnuiști așa, iar la un moment dat te gândești <<Unde mă mai urc eu pe tocuri la vârsta mea?>>’’. 

Cum spuneam, la cofetărie. Sau la operă, adică unul dintre puținele spații în care am regăsit normele de altădată. Acolo femeile încă poartă catifea și își protejează umerii cu șaluri de mătase. Încă poartă ciorapi din lycra extrem de subțire și pantofi din satin cu toc. În rest, tocuri în cotidian mai poți vedea la corporații, unde dresscode-ul impune, sau în malluri și, uneori, simți chinul doar privind. Să porți tocuri e o artă, iar asta înseamnă că există un concept, mai mult sau mai puțin conștient. Se poartă pantofi cu toc la evenimente, acolo unde, într-adevăr, femeile renunță la comoditate în favoarea statutului și a eleganței. „Ești privită altfel atunci când porți tocuri, lumea mi se adresează la per tu sau cu dumneavoastră în funcție de asta și nu știu cât e de în regulă’’, continuă Adriana. Am senzația că tocurile sunt corsetele zilelor noastre. Dor, îți fac răni, uneori sângerezi, din fericire doar la suprafață, două zile nu poți flexa bine talpa după ce ai stat o noapte pe tocuri, iar asta, de multe ori, doar de amorul feminității și al poziționării în sânul unui grup. 

Într-adevăr, respectul din partea celorlalți nu trebuie să fie direct proporțional cu înălțimea tocurilor, „este și o chestiune de gust’’, cum ar spune Mădălina Ionescu. „De obicei, eu ajung la magazin în teniși. La cum merg pe tocuri, lumea se uită mai bizar decât dacă aș fi în șlapi.’’ Și ce e drept, nu pentru că nu ar ști să meargă, se descură, pe Mădălina, forever young, fresh & cool, nu o pot asocia neapărat cu o pereche de pantofi cu toc. Anul trecut și-a cumpărat o pereche de sandale pe care le-am botezat împreuna destul de sugestiv „Donatella Versace’’. Le evită cât poate, nu pentru că nu ar fi „ce trebuie’’, ci pentru că nu se identifică în stilul acela. 

Iar apropo de gust, mai țineți mintea deviza prostului gust românesc din anii ’90, „trening cu pantofi cu toc’’? Astăzi e un act de mare virtuozitate să combini registre diametral opuse și să compui un ansamblu extrem de plăcut ochiului. Pe vremuri însă, regulile nu puteau fi încălcate, iar cele care îndrăzneau naiv, fără să își dea seama că sunt trendsetter avant la lettre, încercau, probabil, să compenseze o lipsă. Pantofii cu toc erau o simulare a luxului, exact ca în povestea Cenușăresei. După ce vraja se spulberă, caleașca se topește și redevine bostan, rochia redevine șorțul zdrențuit, iar vizitiul capătă iar forma simpaticului Bruno, din toată magia balului nu rămân decât pantofii, mai exact pantoful, unul singur, reminiscența unei experiențe de vis și un stimul al speranței. 

La ce mai visăm astăzi când purtăm tocuri? Noi ca noi, femeile, dar știți la ce visează unii bărbați care ne privesc pe tocuri? Mi-a spus o prietenă care se angajase acum câțiva ani la o firmă de avocatură, era încă în facultate și avea nevoie de experiență profesională în domeniu. „Te rog de mâine să vii în fustă conică și pe tocuri la birou, clienții privesc altfel o asistentă care se fâțâie pe aici ca o vrăbiuță’’, i-a spus șeful ei într-o zi. Mulți sociologi consideră că îmbrăcatul și alegerile vestimentare au un substrat erotic, dar în cazul tocurilor, care au fost inventate pentru bărbați și la care femeile nu au avut inițial acces, situația ar trebui să fie puțin diferită. Asemenea bărbaților, am renunțat la tocuri când ne-am câștigat dreptul să muncim și, cele mai multe dintre noi, ne-am păstrat feminitatea. Rectific, nu mersul pe tocuri e o artă, ci să fii femeie e o adevărată artă. Mersul pe tocuri e o nostalgie cu sunet pe asfalt, în noapte.

Deci, la ce visăm astăzi când purtăm tocuri? Mie totuși nu-mi iese din minte imaginea cofetăriei. De fapt, știu ceva și mai bun. De câte ori simt că mi se rupe talpa de la jumătate, pentru că, să o spunem drept, oricât ar fi de frumoși, pantofii cu toc sunt cât se poate de incomozi, visez la clătite. La acele clătite pe care le mănânc în fiecare vară pe plajă, în picioarele goale, pe fundal de valuri cu topping de muzică din anii ’70. 

Pantofi, momente și glazuri. Cu toc sau fără toc? - Marie Claire, oct 2019

Foto: arhiva personală

Andreea Leța
Posts created 31

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Related Posts

Begin typing your search term above and press enter to search. Press ESC to cancel.