Povești de apartament: Departe de nou, unde e vechi și bine

„Trăim vremuri interesante”, zice o vorbă mai veche, care descrie perfect tot ce e nou. Atât de nou, încât ieri aveam senzația despre azi că nu mă mai poate surprinde nimic, dar simt cum mâine are să vină și ea cu încă ceva. Și tot așa. Iar dacă încerc să mă îndepărtez, am auzit că e o tehnică, să te îndepărtezi de probleme, să te uiți la ele de la distanță și să acționezi de acolo, doar că, privind de sus, parcă mi-ar semăna puțin cu un tablou suprarealist cu mici influențe… de tot felul. De fapt, e ca un colaj, în care mai multe lucruri aleatorii sunt aruncate acolo ca să dea sens. 

Da, asta e, nimic nu merge cu nimic, dar totul are un sens. Și pentru că în tot timpul ăsta am căutat un refugiu departe de noi, acolo unde nu se mai poate întâmpla nimic și unde nu se mai poate schimba nimic, am găsit o fericire în tot ce e vechi. Filme, doh, cred că am văzut toate filmele cu Cary Grant și muuulte de tot cu Rock Hudson (ai putea crede că-mi plac mult bărbații bruneți înalți, nu?), deci îți dai seama cât de în extaz am fost când a apărut Hollywood pe Netflix. Fix atunci, când mai aveam un pic și-mi înlocuia chiar toate fanteziile cu Rock Hudson, săraca de mine, dar mai ales de el. 

De câte ori aveam de ales o poză, tipic, mergeam la cele mai vechi, la arhive, acolo unde alb și negru nu dau un contrast, ci o lume întreagă plină de muzică și culoare, ba chiar am mers până într-acolo încât am pus prima dată mâna pe tigaie cu bunica în telefon care părea un pic surprinsă totuși, că ea nu făcea așa pe vremuri, nu folosea aia, făcea altfel, dar oricum, aia mânca și ea când era tânără. Și dacă tot am găsit o insulă de confort în trecut, nu puteam să nu deschid cutia aia în care țin niște chilipiruri găsite pe la târguri sau prin tot felul de locuri, vintaaaj și astea, desigur, pe care le-am pus în locul celor mai moderne obiecte deco din dormitorul meu. Mă rog, cât de modernă poate fi femeia care-și atârnă colierele de rama aurie, mâncată de acarieni, a unei oglinzi micuțe… 

În fine. Am întreprins tot felul de activități pe rit vechi, mai pe facetime, mai pe whatsapp, cum s-a putut pe stil nou. Cel mai mult și, dealtfel, asta a fost și printre ultimele treburi din izolarea oficială, am fugit de dulap. Nu pentru că nu m-am îmbrăcat 3 luni, mă rog, am făcut-o, cu blugii ăia de pe scaun și cu tricoul ăla de pe sfoară, ci pentru că.. nu știu, mi-era puțin dor de haine. Nu de haine în sine neapărat, mi-era dor să se întâmple ceva cu ele. Mi-era dor să spună ceva, să ne ducă undeva, să trimită la ceva. Dacă puneam osul la treabă să fac, să dreg, să umerașe și cutii, mi-era că o să mă înțepe și că o să simt o lipsă și mai mare. Dar ce m-a motivat totuși să-mi reorganizez șifonierul, ăsta e un cuvânt care-mi sună mie mai… clasic, a fost că știam că urma să merg într-o mâine la un yard sale de, ghici, vintage, desigur. 

Când m-am întors de acolo (cu niște lucruri superbe, dintr-un episod viitor), mi-am amintit și m-a apucat un entuziasm nebun pentru apartamentul unui prieten. Nu prea tânjesc eu la spațiile altora, pentru că cel mai frumos loc din lume, e la mine acasă, clar, doar că acolo, da-i-ar Bunuțul sănătate și răbdare veșnică, din motive de spațiul meu frumos, dar mic, sunt vreo 3 stendere și 2 valize cu haine de la bunici. De la toate bunicile. Știi hainele alea, din materialele alea, cu croielile alea de pe vremuri, de când mergeau la ceaiuri și făceau tot felul de chestii care ne sună nouă foarte cool acum?… Pfoa! Între timp, pentru că militez pentru smart shopping, dar uneori Vintajul are alte planuri pentru mine, am completat recuzita cu tot felul de piese pe care le-am mai găsit și pe care, mda, nu le-am purtat de 2 ori. 

Și, cum pur întâmplător, dar așa a fost să fie, prietena mea din copilărie nu e doar vecina prietenului cu răbdarea și cu apartamentul, e înaltă, slabă și cam frumușică, am zis gata, asta e. N-am avut nevoie de prea mult pentru că tot era deja acolo: hainele tuturor bunicilor, cuminți, pe umerașe. Nu m-am ambalat cu locații și cu astea, am zis că în casă și în fața blocului e perfect. Nu m-am strofocat nici cu makeup, păr și astea (bine, femeia, ca și cum nu era suficient tot ce am menționat, are părul lung până la fund, extra negru și extra drept de la natură, așa e ea, amărâta… nu o să înțeleagă niciodată conceptul de bad hair day). Doar cu foto m-am chinuit un pic. Zic asta de dragul amicului care a venit să îmi dea indicații pentru că, adevărul e că, totul e hazard și atât.

cămașa bunicii lui Andi
sacoul bunicii lui Andi, fusta bunicii mele, curea vintage
trench-ul bunicului lui Andi, rochie vintage, geantă vintage
rochie vintage, eșarfă vintage, ochelarii de soare ai bunicii mamei mele, geantă vintage
tricoul și pantalonii bunicilor lui Andi
puloverul bunicii lui Andi

O joacă în care, cum spuneam, nimic nu merge cu nimic, dar totul are sens. Fără vreun mare plan stregic, fără măcar vreun moodboard, cam așa a fost în izolare și un pic încă mai e. Doar că în realitatea exterioară purtăm și măști.

Mulțumesc, Ștefana, că m-ai lăsat să te stilizez, mulțumesc, Alex, că ai încercat, mulțumesc, Andi, pentru spațiul alocat recuzitei. 

Posts created 24

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Related Posts

Begin typing your search term above and press enter to search. Press ESC to cancel.

Back To Top